Nu doar românii

Astăzi, în timp ce stăteam lângă un coleg italian şi de undeva de la o cârciumă se auzeau străpungând nămeţii nişte manele de cel mai prost gust, mi-a trecut prin cap următorul lucru: italienii au manele? Aşa că imediat l-am întrebat pe Antonio: "Băi Antonio, voi aveţi "manele" în Italia?". "E....eee.. Da".

Ei bine, normal că m-am oprit la primul calculator şi l-am pus să îmi arate o "manea" italienească. La urma urmei de acolo a luat naştere cocălăria.

Gata

Odată şi odată vine ziua pe care o doreşti fără să o vrei, ziua pe care o aştepţi dar speri să vină cât mai târziu. Pe mine mă mai despart 5 minute de ea. Nu mi-am închipuit-o niciodată până acum, nu ştiu cum va fi. Dacă ar fi să spun ce simt acum...mă simt ca undeva la mare, singur pe plajă. Nu ştiu să înot şi mai sunt câteva minute până când cineva mai mare şi mai puternic mă va împinge, sigur de faptul că îmi face bine şi că mă va ajuta. De asemenea, simt că parcă visul meu până acum s-a conturat în direcţia zborului. Am mers cât am putut pe nisip, însă în faţă e doar apă. Nu am ce face. Mi-aş fi luat zborul până acum, dar nu am avion. Sper că în marea asta murdară, plină de rechini voi reuşi să înot înapoi la suprafaţă. La urma urmei, nu îmi trebuie un avion. Cred că la final pot zbura şi fără să am avionul meu. În niciun caz nu am să înghit apă. Nu am să mă înec. Am să învăt să înot mai întai, ca să pot să ies la suprafaţă şi la un moment dat să ajung sus.

 You put me on a shelf, 
And kept me for yourself
I could only blame myself,
You could only blame me

And I could write a song
A hundred miles long
Well, that's where I belong
And you belong with me

[...]

You belong with me,
Not swallowed in the sea
Yeah, you belong with me
Not swallowed in the sea

Mulţumesc :) .

Fericirea Antoniei, la naiba!

Astăzi rula pe la TV "melodia Antoniei si a celor de la Vunk" - Pleacă (aparent un hit). Nu o spun cu răutate, e strict părerea mea - nu îmi place. Nu am pretenţii de cine ştie ce profunzime poetică a versurilor, dar parcă "fericirea mea, la naiba", mai ales în felul în care este înterpretat acel pasaj, sună aiurea. Oricum, toată lumea o apreciază, ba chiar văd comentarii gen - iată că artiştii pot face şi o melodie care chiar sună bine în română. Asta înseamnă că sunt în minoritate şi ar trebui să tac, însă e blogul meu şi pot spune ce vreau. Să nu divagăm.

Spuneam că rula astăzi pe TV melodia asta. Sigur că m-am apucat si eu să mă behăi prin casă împreună cu videoclipul - "fericirea mea, la naibaaaa". Mama, de prin apropiere, mă întreabă curioasă: ce-i cu melodia asta veche pe la televizor?

De aici discuţia a evoulat până în punctul în care am ajuns să caut pe Youtube "Tina - Pleacă!". Cică "Tina" ar fi fost o fetişcană care ar fi mers pe la Eurovizion cândva. Am căutat, am ascultat, m-am convins că avea dreptate, am cautat Antonia şi Vunk - Pleacă încercând să văd dacă scrie pe undeva "Cover" sau ceva de drepturi, nu am găsit. Urât, zic eu.

Am descoperit un plagiat? Nu. Din câte văd, melodia aparţine probabil celor de la Vunk. Ba chiar au intepretat-o împreună cu Tina.

Pentru că astăzi primează imaginea, băieţii au găsit o fată mai frumuşică şi au pus-o să cânte cu ei. Melodia chiar nu mai contează. De ce zic asta? Păi nu trebuie să fii vre-un savant ca să îţi dai seama:

Ei bine, iată şi melodia originală, pe care cred că niciunul din cei ce au vizualizat-o pe Antonia până la urmă, nu o cunosc.

Tina - Pleaca!:
http://www.youtube.com/watch?v=2NeESaOULSA

Omul de ştiinţă

Dacă mi-aş dori ceva pe anul ăsta nou, ar fi să nu mai fiu mereu omul de ştiinţă. De fapt mi-aş dori multe, dar cred că în final asta ar fi principala dorinţă. Sunt un om de ştiinţă, unul ratat. Matematic nu am gândit niciodată mai mult de 2 ore. Nu am descoperit vreo teoremă şi nici nu am descoperit vreo specie noua de gândaci. La ce bun? Pe toată planeta asta, sunt vreo câţiva savanţi. Trăiesc modest, printre cărţi tocite şi foi pline cu răspunsuri încă neclare la întrebări pe care le pun 2-3 oameni.

Eu nici măcar un astfel de savant nu sunt. Eu caut mereu răspunsuri la întrebări pe care nu le pune nimeni. Nu pot să merg mai departe fără să întorc totul pe toate părţile şi să caut non-stop nu ştiu ce. Si chiar nu ştiu ce caut. Cred că...un sens. O logică, caut ceva care să lege tot ce se întâmplă. Încerc să completez puzzle-ul, mereu cu multe piese lipsă, pe care nu îmi rămâne decât să mi le imaginez noaptea, în loc să dorm. Cand nici imaginaţia nu poate să umple golul, nu îmi rămâne decât să mă îndrept către celălalt mare savant pe care îl ştiu. Nu vorbesc despre Dumnezeu. Nu pot amesteca freamătul meu zilnic de muritor cu divinitatea. Am un om către care mă îndrept. Nu primesc niciodată răspunsuri. Primesc ceva mult mai important. Gândul că nu sunt singurul. Şi adesea, sfârşesc prin a zâmbi undeva înăuntru. Cineva mi-a citit gândurile.

Ce îmi doresc de fapt? Vreau să rămân omul de ştiinţă. Vreau ca într-o bună zi, cineva să zâmbească şi să îşi spună "nu sunt singurul. Cineva mi-a citit gândurile".

Fie ca lumina ...

Iată că a mai trecut un Crăciun.

Toată lumea a fost mult mai bună decât în restul anului. Fiecare a lăsat de la el şi a încercat pentru 2 zile să fie aşa cum nu a fost tot anul.

Toată lumea s-a adunat la o masă şi a mâncat cu o poftă uneori îmbinată chiar cu nesimţire un porc ucis cu niste metode barbare. După porc, a urmat o serie de pahare de alcool, căci precum zice şi Matache Măcelarul (cred), la o aşa masă merge un vin bun. După vreo 2 ore de stat la masă printre cârnaţi şi băutură, privirea desigur că a devenit puţin neclară. Au urmat vreo încă 2 ore de bârfă. Toţi cei neprezenţi au fost analizaţi, bârfiţi, căci normal că ceilalţi ştiu totdeauna ce e mai bine pentru tine. Cutărică o bate pe nevastă-sa, copilul lui cutărică e bădăran, nu prea dă pe la şcoală, a lui cutărică a luat pe unu bogat şi îşi face casă la curte, etc. Ştiţi şi voi povestea, diferă doar personajele.

Oricum, printre 2 pahare şi o bârfă, lumea şi-a adus aminte că de Crăciun se dau mesaje cunoscuţilor pentru a le arăta cât de iubiţi sunt. Repede pe net, un search pe Google cu un mesaj din acela de tot rahatul, cu o oarecare poezie de prost gust sau cu o emulaţie teribilă a acelui spirit de sărbătoare, mort de mult:

" Fie ca bucuria Crăciunului să-ţi inunde inima....bla bla....şi să ai un Crăciun fabulos....bla bla...alături de cei dragi."

Toţi aţi primit cel puţin 2 mesaje aşa, de pe la persoane cu care nici nu aţi schimbat mai mult de 2 vorbe poate. Noroc că smartphone-urile de azi, pe lângă faptul că au buton special de Facebook, au moştenit şi funcţia aia de a trimite un mesaj mai multor persoane odată. Ar fi fost mult mai greu să trimită un simplu "Crăciun Fericit Andrei!", "Crăciun Fericit Maria!". Nu, românul s-a născut poet şi trebuie să emane poezie prin toţi porii.

Ei bine, pentru că timpul trece precum vântul, a venit seara. Tinerii s-au ridicat de la masă jubilând, s-au îmbrăcat în haine frumoase, şi-au schimbat statusul pe facebook în "La club...sărbătoresc Crăciunul. Need me call me. Merry Christmas la toţi :D" şi au pornit. Sărbătoarea adevărată e între prieteni. Mai stai cu un pahar în mână, mai dai din cap pe muzică, mai admiri un funduleţ gol, nişte sâni frumos conturaţi în spatele unui costum de crăciuniţă. La un moment dat poate mai treci şi pe la toaletă, cunoşti mai bine vasul de WC, sau fumezi cine ştie ce verdeţuri - căci ce distracţie e aia fără puţină ceaţă in privire? Cum să stai in club cu muzica aceea care îţi zdruncină ficatul dacă nu eşti puţin la înălţime?

Ce să mai, toată lumea s-a distrat. Crăciun Fericit.

Ieri a fost o zi frumoasă. Deşi suntem în decembrie şi ar trebui să ningă, pe jaluzeaua mea de la geam se vedeau umbre de la soarele timid de dimineaţă. Oricum, nu ştiu de ce am început aşa căci nu despre asta vroiam să scriu.

A fost una din zilele alea speciale în care primeşti o lecţie. Orice zi e una din zilele alea speciale în care primeşti o lecţie. Contează să ştii unde să te uiţi, să ai nevoie de lecţia respectivă şi, desigur, să ţi-o asumi. Dacă nu, viaţa nu dă note şi cred că nici corigenţi nu lasă. Dar la un moment dat iţi dai tu un 4 şi din păcate nu mai ai ce face.

Pot spune că viaţa nu este profesoara mea preferată. Uneori nu înţeleg mai nimic.

Stau

Deoarece încă nu dorm la ora asta, am decis să vă prezint ultimul video pe care l-am postat pe canalul meu de Youtube. Este vorba de un clip pe care l-am denumit (cu foarte multa inspiratie) "Stau". Melodia asta statea cam de anul trecut de pe vremea asta pe acolo pe undeva şi îşi aştepta un clip cu care să iasă pe internet. Nu am reuşit să îl fac în totalitate exact cum îl aveam în minte (deşi la un moment dat mă plictisisem de muncit la el) dar sunt foarte curios ce înţelege lumea după ce îl priveşte.

Om, caut lume mai bună. Pentru oferte, aştept un mesaj.

Eu unul nu ştiu ce se va alege de ţara asta, de noi, de oameni în general. Eu am des momente de genul ăsta în care imi bat capul cu astfel de probleme şi probabil că ăsta este unul dintre ele.

Cert este că e prea multă nesimţire în jur. Este atât de multă, încât am încetat de mult să mă mai consum. Am însă o altă dilemă care mă roade. Nu ştiu dacă să renunţ total şi să devin şi eu un nesimţit comun sau să încerc în continuare să rezist cu speranţa că într-o zi toate cele îndurate au meritat.

Spun asta pentru că omul este făcut să traiscă în societate - fapt dovedit ştiinţific. Intr-o societate ca a noastră, încep să simt din ce în ce mai mult că nu aici imi e locul.

Aşa că dacă mai citeşte cineva ce scriu eu pe aici şi are vreo sugestie vis a vis de unde să mergem sau ce să facem, sunt curios.

Menţionez că alcoolul sau alte droguri nu sunt o variantă, mă ţin departe de ele. La fel şi călătoriile în spaţiu.

Nu învăţăm niciodată

Ăsta-i adevărul. Sau învăţăm şi uităm şi mereu ne dăm seama prea târziu de asta.

Niciodată nu ne bucurăm de ceva cât îl avem. Sunt alte lucruri care par mai importante. Copii au şcoală, tinerii facultate, adulţii slujbă şi în fiecare seară în care ne aşezăm în pat ne aducem aminte că nu am făcut ceva azi. Ne culcăm cu regret, pentru că urmează o altă zi, iar profesorii vor note, e sesiune iar şeful vrea muncă mai multă, căci nu mai are bani să ne plătească. Ne spunem că mai sunt 4 zile şi vine weekend-ul. Vom putea atunci să le facem pe toate. Ne minţim mereu aşa, în ciuda faptului că timpul nu are răbdare. Weekend-urile vin şi pleacă, fără să ne aştepte vreodată. Ori muncim în continuare, ori stăm şi privim cum trece timpul fără să facem nimic din ce ne-am dori. Ajungem să ne dorim atâtea încât oricum nu am ştii ce să facem mai întâi.

Totdeauna există mâine. Mâine facem aia, mâine facem cealaltă...mâine, mâine, mâine. Totul până când nu mai este mâine. Şi asta se întâmplă inevitabil şi mereu înainte să ne dăm seama. Suntem parcă sortiţi eşecului în ceea ce priveşte a ştii să ne bucurăm de moment.

Nu scriu postul ăsta ca pe un reproş pe care îl aduc omenirii din postura de un om care a descoperit cum să se bucure de moment. Oh nu, nu sunt eu tipul. Dacă eram eu ăla, acum, în loc să stau în faţa unui calculator la miezul nopţii şi să îmi scriu regretele pe internet, ca şi cum i-ar păsa cuiva aş face cu siguranţă altceva.

Dacă e cineva pe undeva cu care vrei să faci ceva anume, fă azi. Dacă nu, mâine. Ai dreptul la un singur mâine. Curând acela va pleca într-un mod sau altul şi vei ramâne cu încă un regret.

"Dacă n-a fost să fie atunci, acum nu mai are rost."

Wallpaper Toamna

Iată că nici în anul ăsta vara nu a durat mai mult. A zburat la fel de repede, dacă nu mai repede decât în anii anteriori. Mereu vine septembrie și am impresia că nici de data asta nu m-am bucurat destul de dimineața însorită, de seara călduroasă, de apusul magic și de noaptea cu cer senin plin de stele. E ceva regret în plus anul ăsta, căci a fost ultima mea vacanță.

Mă plimbam într-o zi într-un parc din București la ora apusului. Aveam la mine aparatul foto (nimic performant, aș vrea eu un DSLR...), și am imortalizat soarele în timp ce se ascundea după blocul înalt din zare. M-am uitat lung la el vreo 5 minute, desprins parcă de lumea din jur. În timp ce pe lângă mine se auzeau înjurături și parcă niște manele, eu dădeam un iz metaforic scenei gândindu-mă că acel apus de august târziu reprezintă apusul copilăriei mele. Cu toate astea, știm însă cu toții că după apus în scurt timp vine răsăritul.

În orice caz, m-am gândit că poate v-ar plăcea și vouă să vedeți apusul de vară în fiecare zi de toamnă ce urmează să vină, așa că am postat aici un wallpaper cu fotografia. Mi-am permis să adaug și niște link-uri către blogul și contul meu de Youtube în caz că vreți să îmi faceți și mie o vizită.